Mai
Sfântul Stelian Paflagonul. Sursa imaginii: Scoala nr.7 Campulung Muscel.
… în care se va vorbi despre ce era numele altădată şi ce e numele acum în general, ca şi despre ce era numele meu altădată şi ce e acum, în particular…
Ce abstracte au devenit azi numele! Şi mai ales, ce depersonalizante! În trecut, numele trebuie că însemna ceva precis, că era un mod de afirmare a unei culturi, ca şi o exprimare a speranţei. Te numeai într-un fel pentru că naşterea ta însemna ceva anume pentru părinţi (bucurie, alinare, bogăţie, în primul rând a sufletului, împlinire, recunoştinţă) sau pentru Natură în general (drept dovadă, cârdul de nume închinate feluritelor zeităţi). Un alt obicei era să-ţi numeri copiii: „Primus”, „Secundus”, „Tertius”, eventual ca să nu le pierzi şirul, în cazul în care aveai o progenitură numeroasă.
Obiceiul copiilor de a se porecli între ei, deşi descurajat de oamenii mari, care au trecut la nivelul următor, cel de a se înjura, dispreţui şi duşmăni între ei, mi se pare una dintre cele mai sănătoase manifestări ale culturii umane perpetue, care se sustrage influenţelor temporare (de curent, seculare sau milenare, după caz), apărând şi dispărând periodic, dar nepărăsind conştiinţa omului decât odată cu schimbarea ireversibilă a caracteristicilor sale de specie. Mi s-au scornit şi mie diverse porecle, precum: „Miţu”, „GSM”, „Talibanu”, „Primaru”, „Ţumpi” sau „Geniul din Carpaţi”, pe care le-aş pune cu dragă inimă la orice oră din zi, şi mai ales din noapte, în locul numelor din buletin!
La fel de sănătos mi se pare şi inventarul de nume cu care ţiganii îşi botează copiii, un inventar atât de inocent, atât de sălbatic, atât de afectiv, încât pare de necrezut că a putut coexista atâta vreme alături de cele artificiale, raţionale, simbolice, precum cel românesc. Desigur, sursa de inspiraţie nu mai este natura proprie sau cea înconjurătoare, ci ordinea capitalistă: o dovadă că acei hipioţi, patrioţi, nostalgici şi bigoţi care par a cădea cu toţii de acord asupra faptului că „ne închinăm la Zeul-Ban” ar avea marginal dreptate. Mai bună radiografie nici că se poate!
Pentru mine, numele „Mihai” înseamnă numele perfect, un motiv de bucurie că, deşi slab înzestrat, neîmplinit şi perimat din alte puncte de vedere, măcar am primit un nume acătării. Şi ce nume! Trei consoane (sau două consoane şi o semivocală) care îmbrăţişează, la intervale egale, două vocale (sau: 10101), imprimând numelui o simetrie care nu poate evoca decât o adaptare cu succes, o legătură cu lumea din poziţia de învingător. „Mihai” nu e un nume expeditiv („Mitică”, „Andrei”, „Florin”), exagerat („Cezar”, „Alexandru”, „Aurelian”) sau doar muzical („Viorel”, „Petrică”, „Ciprian”), cu alte cuvinte un nume de care să te detaşezi, ci mai degrabă unul pe care nu-l poţi rosti fără implicare; cred că asta se datorează „h”-ului din mijloc, care pare să vină de undeva de departe, din adâncime, ca o comoară care a stat ascunsă privirii vreme de milioane de ani şi acum a ieşit la suprafaţă. De aceea, numele „Mihai” pretinde reţinere, sfială chiar. Dacă „Mitică” e un oarecare grăunte de nisip pe o plajă, „Cezar” un bufon, iar „Viorel” un tril de păsărele, atunci „Mihai” e o stâncă.
Dar viaţa a fost prea blândă cu mine vreme de douăzeci şi unu de ani. Aşa că s-a gândit să-mi dărâme şi această redută a motivelor de bucurie. Drept dovadă, de când sunt la facultate, sunt Στυλιαν-izat în toate felurile („Stelian”, „Stelică”, „Stelu”). Acea libertate care este atribuită educaţiei universitare înseamnă, printre altele, şi nepăsare, aşa că nimeni nu-şi pierde timpul să te întrebe, dacă nu te pomeneşte direct după numele de familie, pe care dintre cele două prenume îl preferi, plecându-se de la premisa că primul dintre ele e la fel de bun ca oricare altul. Aceasta mi-a oferit posibilitatea explorării şi acelui prenume care stătuse încuiat în cufărul prăfuit al diferitelor hârţoage pe care le-am tranzitat încă de la constatarea străbunicii că „«Şterian» nu e nume” şi că „o să-mi zică «Mihăiţă»”.
„Stelian” e ca un băţ în c*r (nici nu e de mirare, de vreme ce forma lui alungită vertical este pomenită şi de originea sa grecească, unde înseamnă „stâlp”), ca o cameră nemobilată şi zugrăvită în alb, ca o legumă provenită din ţările practicante de agricultură intensivă, fără gust, miros sau farmec, în timp ce varianta sa mai familiară, „Stelică”, sugerează eternul tovarăş de pahar, omul uşor de abordat şi înţeles, un „Gigi” din mai multe litere. De-abia versiunea „Stelu”, cu care am fost strigat o singură dată, se ridică, prin concizia, prin crisparea, prin energia sa potenţială, ca şi prin distanţarea de restul cuvintelor dintr-o frază, la înălţimea unui „Mihai”, a unui „Robert”, a unui „Tudor”. De fapt, în acest punct, al numelor derivate, îşi arată „Stelian”-ul forţa: „Mihai”, deşi un demon în sine, nu poate da naştere decât unui „Mihăiţă” (pastă gelatinoasă, corp lipsit de formă proprie, care se prelinge) sau unui „Mişu” (nume care seamănă izbitor de mult cu „Pişu”).
Astăzi am vorbit la telefon cu Stelian-Mihai (nu, nu m-am sunat singur), un vechi prieten de-al maică-mii în onoarea căruia m-am ales cu numele pe care îl port. Voi face cunoştinţă cu el luni, când îmi va aduce un pachet de acasă.
Sugestii pentru comentarii
1) Există teorii care leagă numele unei persoane de caracterul sau destinul ei. Crezi că stelinizarea îmi va modifica destinul?
2) Cât de mulţumit eşti de numele pe care îl porţi?
3) Dacă aş avea un băiat, i-aş zice „Tudor” sau „Bartolomeu”, eventual într-o combinaţie cu alt prenume, ales de nevastă. Tu ce nume le-ai dat/le-ai da copiilor şi de ce?